Cumva Trebuie Sa Incep: Proza Scurta

ISBN-13: 9781535380317 / Rumuński / Miękka / 2016 / 218 str.

Stefan Kellner; Vasile Poenaru

Opis

I Have to Start Somehow. Short Stories

"This book is in Romanian. It is the first collection of short stories by Stefan Kellner."

"Povestirile lui Stefan Kellner din volumul Cumva trebuie să incep se citesc cu deosebită plăcere. Reproducem aici cateva pagini care demonstrează acest lucru: "

Păunul alb

In lumea in care culorile se joacă peste tot sub soare, s-a născut un păun alb. A ieşit dintr-unul dintre cele douăsprezece ouă rozalii din cuib, aşa cum au ieşit şi ceilalţi unsprezece pui coloraţi. Niciunul n-a sesizat diferenţa, nici fraţii, nici părinţii. A crescut cu ceilalţi impreună in parcul castelului. Cand au ajuns mari şi penele din coadă s-au desfăşurat in evantai in bătaia soarelui, lumina a făcut din cozile lor un vitraliu. Doar evantaiul alb făcea doar umbră, steril şi mohorat.

Cu trecerea timpului, fără pereche, fără prieteni, păunul alb se plimba singuratic, trăgandu-şi coada anostă pe gazonul verde şi umed. In timp ce ceilalţi păuni se gandeau la familie, la puii lor, păunul alb se gandea la lume, la ce o fi in afara gardului grădinii, la fiinţele ciudate care se plimbau in parc, privea curios, atent, concentrat, uitand că e doar un păun alb, altfel decat ceilalţi păuni.

M-am născut paralizat de ambele picioare. Nu ştiu ce simţi cand poţi călca, cand poţi pune un picior inaintea celuilalt, aşa am fost intotdeauna şi mi se pare normal să fiu aşa. Ca handicapat, am avut intotdeauna in jurul meu pe cineva care să mă ajute să mă scol, să mă spăl, să mă duc la şcoală. Am fost inconjurat de iubire acasă şi de inţelegere la şcoală. Dar nimeni n-a mers mai departe ca să uite picioarele mele moarte şi să mă vadă ca pe oricare altul.

Am fost un copil precoce. Am invăţat repede să vorbesc, am invăţat repede să citesc şi să socotesc. Am invăţat mai repede să cant la vioară decat ceilalţi şi am fost primul in clasă la mai toate materiile. Eram dus la şcoală cu maşina, mă puneau in scaunul cu rotile şi in rest mă descurcam singur. Era un fel de independenţă pe care o apreciam. In clasă aveam o masă singur, nu o bancă şcolară ca şi ceilalţi, o puseseră langă uşa ca să mă scutească de slalomul printre bănci. N-aveam ca şi ceilalţi un coleg de bancă. Eram singur.

Nu pot să spun că am avut colegi răi, s-au purtat frumos cu mine pe tot parcursul şcolii, dacă observau că mă chinuie ceva, sărea cate unul să mă ajute chiar dacă niciodată nu i-am rugat. Imi făceau loc să trec la sosire şi la plecare, in pauze rămaneam la locul meu şi urmăream tot ce se intampla in jur. Jocul lor, rasetele, glumele, tachinările cu fetele. N-am fost prea vorbăreţ niciodată, nu că n-aş fi avut ce spune, vorbeam cu ei in mintea mea ore intregi, dar ceva necunoscut, ceva neinţeles mă frana să incep vreo conversaţie.

De multe ori m-am intrebat dacă mintea mea funcţionează altfel decat la ceilalţi oameni. Şi da şi nu.